Sari la conținut
Bebee
Copii

Anxietatea socială la adolescenți, semne și sprijin

· 6 min de citit

Anxietatea socială este o teamă puternică și persistentă de a fi privit, judecat sau făcut de râs de ceilalți. Se deosebește de timiditate prin intensitate și prin urmări: adolescentul începe să evite lucruri de care are nevoie, de la răspunsul la oră până la ieșitul cu colegii. Apare frecvent tocmai la vârsta la care părerea celor din jur cântărește cel mai mult. Se poate ameliora mult cu sprijin potrivit, iar primul pas este ca adulții din jur să o recunoască.

Timiditate sau anxietate socială?

Mulți copii sunt rezervați și au nevoie de timp ca să se încălzească într-un grup nou. Asta e o trăsătură de temperament, nu o problemă. Diferența se vede cam așa:

Timiditate Anxietate socială
Emoții la început, care scad după ce cunoaște oamenii Frică ce rămâne la fel de mare sau crește, chiar între cunoscuți
Merge la activități, deși cu inima strânsă Evită, amână, găsește motive să lipsească
Uită de emoții după ce trece momentul Se frământă zile întregi înainte și își reia greșelile în minte mult după
Viața de zi cu zi merge înainte Scad notele, prieteniile, pofta de a ieși din casă

Specialiștii vorbesc despre o tulburare atunci când teama durează luni de zile și îi încurcă adolescentului viața la școală, acasă ori între prieteni. Diagnosticul îl pune numai un psiholog clinician sau un medic psihiatru de copii și adolescenți. Un tabel dintr-un articol nu poate face asta.

Cum arată în viața de zi cu zi

Adolescenții rareori spun „mi-e frică de oameni”. Mai degrabă vezi semne ocolite.

La școală. Nu ridică mâna deși știe răspunsul. I se face rău înaintea prezentărilor, evită cantina și lipsește în zilele cu ascultare. Preferă o notă mică decât să vorbească în fața clasei.

Între colegi. Refuză invitațiile, stă pe margine, vorbește foarte încet și nu privește în ochi. Uneori pare distant sau arogant, când de fapt îi este teamă.

În corp. Roșește, transpiră, îi tremură mâinile sau vocea, are palpitații, dureri de burtă ori de cap, mai ales duminică seara sau dimineața, înainte de școală.

În lucruri mărunte. Nu vrea să comande singur la restaurant, să dea un telefon, să întrebe ceva un necunoscut ori să mănânce de față cu alții.

Online. Poate fi vorbăreț pe chat și mut față în față. Ecranul îi dă timp să-și cântărească fiecare cuvânt, lucru pe care o conversație reală nu i-l îngăduie.

De unde vine

Nu există o singură cauză și, de cele mai multe ori, nu există un vinovat. Contează temperamentul (unii copii sunt de mici mai precauți), moștenirea familială și experiențele trăite: o umilință în fața clasei, tachinări, bullying, o mutare, critici dese. Pubertatea adaugă schimbările corpului și nevoia acută de a fi acceptat, despre care am scris în copilul a ajuns la pubertate.

Un stil de creștere foarte protector poate întreține teama, chiar pornit din dragoste. Asta nu înseamnă că părinții „au făcut-o”. Înseamnă doar că unele obiceiuri din familie pot fi schimbate în folosul copilului.

Ce poți face tu, ca părinte

Ia-l în serios. „N-ai de ce să te temi” sau „toată lumea are emoții” sună a îndemn, dar el aude că nu e înțeles. Mai bine: „Văd că ți-e greu cu prezentarea de mâine. Povestește-mi ce te sperie cel mai tare.”

Nu-l eticheta în fața altora. „E timid, nu vorbește” devine repede un rol din care iese greu.

Nu-l scuti de tot, nu-l împinge în gol. Dacă vorbești mereu în locul lui, teama crește. Dacă îl forțezi să țină un discurs la o petrecere de familie, la fel. Calea de mijloc sunt pașii mici, aleși împreună. Azi cere el pâinea la brutărie. Săptămâna viitoare îi pune o întrebare profesorului, după oră. Mai târziu merge la ziua unui coleg și stă o oră.

Laudă efortul, nu rezultatul. „Ai sunat tu la cabinet, știu că nu ți-a fost ușor” face mai mult decât „vezi că n-a fost nimic?”.

Exersați acasă. O prezentare repetată în fața ta sau un dialog jucat de două ori îl ajută să se simtă mai sigur. Sună copilăresc, dar funcționează.

Vorbește cu dirigintele sau cu consilierul școlar. Nu ca să fie scutit, ci ca profesorii să înțeleagă ce se întâmplă. Se pot găsi variante de trecere, de pildă o prezentare ținută întâi în fața unui grup mic.

Ai grijă de bazele zilei. Somnul, mișcarea și mesele regulate nu rezolvă anxietatea, dar lipsa lor o înrăutățește.

Păstrează legătura. Un adolescent anxios se deschide mai ușor în mașină, la gătit sau la plimbare decât la o discuție „serioasă”, față în față. Idei găsești în 10 metode de a interacționa cu adolescenții.

Când e momentul să cereți ajutor

Caută un specialist dacă observi una dintre situațiile de mai jos:

  • teama durează de câteva luni și nu slăbește;
  • refuză școala sau lipsește tot mai des;
  • s-a izolat de prieteni și a renunțat la ce îi plăcea;
  • are atacuri de panică ori simptome fizice repetate, pentru care medicul nu a găsit o cauză;
  • pare trist, fără speranță, sau bănuiești că a început să bea ori să consume alte substanțe ca să se „dezmorțească” (vezi și ce facem dacă adolescentul este într-un anturaj negativ).

Puteți începe la medicul de familie, la consilierul școlar sau direct la un psiholog care lucrează cu adolescenți. Forma de ajutor folosită cel mai des este psihoterapia, în special cea cognitiv-comportamentală. Acolo tânărul învață să-și recunoască gândurile care îl sperie și să se apropie treptat de situațiile evitate. Dacă e nevoie și de tratament medicamentos, hotărăște numai medicul psihiatru de copii și adolescenți.

Dacă adolescentul vorbește despre a-și face rău sau despre faptul că nu mai vrea să trăiască, nu aștepta programarea. Sună la 112 sau mergi la cea mai apropiată unitate de primiri urgențe.

Întrebări frecvente

La ce vârstă apare anxietatea socială?

Cel mai des se face simțită la începutul adolescenței, în jurul trecerii la gimnaziu și la liceu, dar semnele pot apărea și mai devreme, la copiii foarte reținuți.

Trece anxietatea socială de la sine?

La unii adolescenți se atenuează odată cu vârsta. Când le dă peste cap școala și prieteniile, lăsată fără sprijin tinde să persiste. Cu ajutor potrivit, cei mai mulți tineri învață să o țină sub control.

Este vina mea, ca părinte?

Nu există o singură cauză. Temperamentul, ereditatea și experiențele de viață se împletesc. Mai folositor decât vinovăția este să vezi ce poți schimba de acum încolo.

Trebuie să-l oblig să meargă la evenimente?

Nici constrângerea, nici evitarea completă nu ajută. Stabiliți împreună pași mici și clari, cu o „ieșire” convenită, de pildă că poate pleca după o oră.

Acest articol oferă repere generale și nu ține locul unei evaluări. Dacă ai îndoieli, discută cu medicul de familie sau cu un psiholog specializat în lucrul cu adolescenții.

Citește și

Produse pentru copii

Cookies & confidențialitate

Folosim cookies și tehnologii similare pentru a oferi o experiență optimă, a măsura traficul și a personaliza conținutul. Poți accepta tot, refuza tot, sau alege ce permiți. Detalii

Setări cookies